Pe locuri, fii gata … START!

Drag cititor,

Salutare!

Dacă ai avut „curajul” să deschizi acest link, înseamnă că am responsabilitatea ca, începând cu aceste litere, să scriu exact ceea ce te interesează. Sper să nu te dezamăgesc. Dar te previn! Mă pierd ușor în detalii, însă asta reprezintă sarea și piperul textelor pe care, de regulă, le scriu în diferite contexte.

Sunt voluntar EVS! 🙂 Iei, pe mine mă încântă, pe tine te nelămurește ce mă încântă pe mine. Fii fără griji, te lămuresc imediat!

Acum un an și jumătate, voluntar fiind la Asociația Un Zâmbet Bacău,  am fost surprins de un proiect inedit implementat de către echipa de acolo, pe numele lui „Step by Step”. Era un proiect SEV (adică finanțat de Comisia Europeană prin Programul Tineret în Acțiune – Serviciul European de Voluntariat, de unde vine și denumirea SEV/ EVS). Tipul ăsta de proiect presupune ca 2 entități, în traducere liberă, organizație de trimitere și organizație de primire, să ofere un context de dezvoltare inedit (ai să intelegi ce înseamnă inedit, dacă vei parcurge alături de mine experiența pe care o voi avea aici în acest an) pentru tinerii din Europa. În cazul de față, „Un Zâmbet” se făcea că era organizație de primire (și coordonatoare) a 3 tineri voluntari din Portugalia și Republica Moldova care urmau să desfășoare un stagiu de voluntariat pe o perioadă de 12 luni. Sigur, când am auzit de ideea asta, mi-am pus tot felul de întrebări (din categoria omului pragmatic ce sunt) de genul: Păi, cine le asigură banii de transport, cazare, masă, ceva de buzunar? Cum este posibil așa ceva? Cine mai poate participa într-un astfel de proiect? Dar eu? Sunt prea bătrân / tânăr pentru experiența asta? Cine le asigură tot suportul logistic / moral / etc.? Iar răspunsurile nu au contenit să apară, fiindcă, ulterior, am avut prilejul să fac parte din echipa de proiect și să descopăr toate aceste informații pe parcurs. Nu vreau să intru în detalii la acest capitol, însă ceea ce vreau să concluzionez este că acest proiect a fost startul traseului personal și profesional pe care mă aflu și acum, ceea ce contează foarte mult.

După terminarea studiilor universitare și o lungă perioadă de om doritor să-și procure licența (ca triumf a trei ani de studii … economice), asta însemnând undeva prin vara anului 2015, am început să caut oportunități de voluntariat într-o altă țară, prin SEV. Știam deja că Asociația „Un Zâmbet” Bacău unde activam era printre puținele organizații din Bacău acreditate să trimită sau să găzduiască voluntari SEV; deci, mi-era un punct forte. Sigur că atunci când am început să cercetez, gândindu-mă la faptul că vreau să dedic un an din viața mea unei cauze, prin voluntariat și, în acelasi timp, doream ca și dezvoltarea mea să fie pe măsură, au început sa mă frământe multe gânduri cu privire la țara în care doream să ajung, tipul de oameni, activitățile pe care urma sa le desfășor, cum va fi vremea (eu sunt un iubitor de căldură), zona în care voi merge (metropolă sau orășel) și multe alte lucruri. Însă, cel mai mult au contat două criterii: oportunitatea de dezvoltare personală și o zonă cu o climă mediteraneană.

După lungi gânduri nesfârșite, am ales dezvoltarea personală. Cum am făcut asta? Pai, cunoșteam oportunitatea de voluntariat pe care cei de la Donegal Youth Service o oferă anual pentru 4 tineri prin prisma unor diferite tipuri de activități. Și știam că organizația asta nu se joacă cu responsabilitatea pe care o au în regiunea pe care o reprezintă, lucru dovedit prin multitudinea de proiecte pe care și în prezent le desfașoară.

Și, da, cu inima în dinți, am decis să înfrunt frigul, ploaia și vremea mereu înnourată a Irlandei cu un scop bine definit: acela de a-mi oferi oportunitatea să lucrez într-o organizație mare, cu impact social puternic și care are capacitatea să îmi livreze atât cât îmi este necesar pentru a învăța. Un plus a contat faptul că în Irlanda pot să-mi dezvolt capacitatea de a vorbi în limba engleză, la nivel profesionist. Pe la începutul lunii septembrie am trimis e-mail către organizația din Irlanda, prin care mi-am exprimat interesul de a deveni voluntar, iar după câteva zile primesc răspunsul prin care și ei sunt interesați ca eu sa devin voluntar acolo. Mare bucurie! Ulterior, am trimis CV și Scrisoare de motivație, urmat de un interviu pe Skype. După câteva zile, am fost acceptat în cadrul proiectului, Asociația „Un Zâmbet” a devenit partener oficial, având ocazia să trimită primul voluntar SEV, în calitate de organizație de trimitere, iar eu devenisem primul român voluntar în cadrul acestei organizaţii. Mai era un pas, ca totul sa devină cert. Organizația coordonatoare a proiectului din Irlanda (aceeași cu cea de primire) a depus proiectul la termenul din octombrie spre aprobare (conform finanțărilor pe Erasmus +), iar în decembrie, în același timp cu Moș Crăciun, a primit aprobarea prin care putea fi implementat (adică finanțarea).

Și iată-mă că, după 3 luni de așteptare, cu inima la gură (vorba românului), am primit răspunsul că oficial voi pleca într-o nouă experiență și etapă din viata mea, începând cu luna februarie a anului 2016, în Letterkenny, Co. Donegal, Republica Irlanda, în cadrul Donegal Youth Service în calitate de asistent lucrător de tineret. De la primirea veștii și până la plecare (pragmatismul din mine) a „sufocat” adresele de e-mail ale organizației pentru a mă asigura că totul este în regulă. Vreau să iți împărtășesc și ție, fiindcă aceste aspecte sunt foarte importante, dacă ai vreun gând de plecare: costul de transport (Bacău – Letterkenny – Bacău) mi-a fost și îmi va fi (la întoarcere) asigurat de organizația de primire (în cazul meu, aceasta mi-a cumpărat biletul de avion, însă, de regulă, voluntarul SEV și-l procură, iar banii îi sunt rambursați la sosirea în proiect). Primesc lunar bani de mâncare și de buzunar atât cât să-mi ajungă să trăiesc civilizat (sumele variază de la o țară la alta). Cazarea mi-a fost asigurată de organizația de primire, astfel că nu a trebuit să-mi fac griji cu identificarea unei case, iar plata intreținerii, facturilor, ș.a. este efectuată tot de către aceasta (însa depinde foarte mult de organizații, în general, astfel că e posibil ca în cazul tău să difere, sau nu). Am o asigurare de sănătate de la Cigna Company prin care, în caz de „Doamne Ferește”, îmi sunt suportate toate cheltuielile, chiar și cele de repatriere, plus ceva bani la buzunar pentru urmași. De această asigurare beneficiază orice voluntar SEV. Cam atât din informațiile pe care le pot posta aici, însă dacă ești interesat de mai multe, nu ezita să mă contactezi.

Zilele până la data plecării parcă zburau, iar zi după zi simțeam cum eram tot mai conștient de faptul că voi pleca pentru prima dată într-o altă ţară pe o perioadă mai mare de o saptamână.

Să vă zic o poveste frumoasă pe care voluntarii de la „Un Zâmbet” Bacău mi-au făcut-o cu 2 zile înainte de plecare. Sunt un om care îmi caut mereu echilibrul personal în credința în care m-am născut, aceea creștin-ortodoxă. Și, ca orice om înainte de plecare la un drum așa lung, mi-am dorit să fiu pregătit și din acest punct de vedere. La Biserica „Lazaret” din Bacău, acolo unde în ultimul timp reușeam să merg cât de des posibil, am discutat cu părintele meu duhovnic, Marius, pentru a stabili o zi în care să mă spovedesc. Inițial, a fost stabilită întâlnirea într-o vineri, însă, ca printr-o „minune” bine faurită și gândită, părintele a reușit să mă convingă în ziua respectivă să amânăm întâlnirea pentru … a doua zi, sâmbătă, la două zile distanță înainte de plecarea mea. Sâmbătă, pe la orele 12 trecute fix, mi-am făcut prezența la biserică. Nici țipenie de om, biserica goală, iar părintele … ia-l de unde nu-i 😀 M-am dus, smerit, în mica bibliotecă, pentru a profita de timpul avut pentru a-mi redacta lista cu păcate, nu puține și destul de profunde. La un moment dat, Ștefan, un copil de nădejde al bisericii, apare de nicăieri și mă abordează cu diferite întrebări. La un moment dat dispare, lăsându-mă în liniștea și confuzia în care mă aflam.  Revine după câteva minute și îmi spune pe un ton destul de agitat:

-Gabi, părintele Marius te așteaptă afară!

Ies grăbit, de parcă era sfârșitul lumii, și îl găsesc pe părinte alături de soția dumnealui în dreptul porții din curtea bisericii. Agitat:

-Gabi, am nevoie urgent de tine să mă ajuți cu redactarea unui text. Știu că ai dexteritate la scris la tastatură și trebuie să fie gata cât mai rapid!

-Sigur că da, părinte. Se pune problema?! Îi răspunsem pe un ton de mare salvator. Intru în Centrul de Zi al parohiei cu gândul de a urca scările, pentru a merge împreună spre biroul unde, teoretic, se afla laptop-ul. Însă înainte de a face primii pași spre scări, mă și oprește spunându-mi foarte dezorientat, însă, încercând să-și păstreze tonul de mare om ce face farse, că trebuie să mă îndrept către sala de activități, fiindcă … acolo și-a mutat laptop-ul. Din acel moment mi-am dat seama că a pus ceva la cale și, fără să mai stea mult pe gânduri, mă „aruncă” într-o încăpere plină cu voluntarii de la Un Zâmbet și alte cunoștințe dragi mie de la Lazaret. Cu toții mi-au cântat La Mulți Ani, cu toate că nu era ziua mea, mi-au prezentat un filmuleț de juma’ de oră cu activitățile pe care le-am avut împreună, mi-au oferit cadouri care să reuşească să îi păstrz mereu vii în inima mea, am mâncat tort și am socializat ca în cele mai frumoase momente petrecute împreună. Am şi câteva imagini pe care le poți urmări, dacă ești interesat, pe pagina mea de facebook, la secțiunea clipuri video.

Luni, în seara plecării, în aeroportul din Bacău, eram cu inima la gât, fiindcă era pentru prima oară în viața mea când zburam cu avionul. Și îți dai seama ce emoționat eram!

După o oră de așteptare alături de mama, Alina, Liviu și buna mea prietenă Bianca, în timp ce mă pregăteam să părăsesc sala de așteptări, mă trezesc cu o nouă surpriză din partea voluntarilor, venind în aeroport, pentru a-și lua la revedere de la mine până la ultimii pași de pe pământ românesc. Atunci am trăit una dintre cele mai intense emoții din viață, fiindcă simțeam că las în urmă ani de muncă și urmează să merg într-un mediu nou unde, practic, trebuia să iau totul de la zero. După lungi îmbrățișări, pupici și lacrimi, am purces spre trecerea de  frontieră, unde în urma mea mama și toți ceilalți mă priveau cu entuziasm cum îmi îndrept pașii spre ceea ce avea să fie o nouă experiență în viața mea.

Cam atât pentru moment, dragă cititorule. Povestea nu se încheie aici, așa că promit să revin cât de curând cu pățaniile mele din avion, din Dublin în mijlocul nopții și cu descrierea activității mele din prima lună de voluntariat, aici, în Letterkenny. Îți promit noi aventuri și lecții de viață pe care le-am experimentat, prin care sper să te regăsești și tu.

Te las cu întrebarea următoare: Cum ar fi pentru tine să locuiești într-o casă cu alți 3 tineri de diferite naționalități, caractere și cum te-ai adapta la o nouă cultură, cum ar fi cea irlandeză, să zicem?

Dacă dorești să îmi răspunzi sau să-mi oferi un feedback asupra textului, nu ezita să mă contactezi la adresa de e-mail carnariugabriel@yahoo.com sau pe pagina mea de facebook, Gabriel Carnariu.

Multumesc pentru răbdarea avută.

Cu prietenie

Continuarea catre Welcome to Ireland

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s